Undeva în clasa a II-a ori a III-a, în viața fiecărei familii apare cartonașul cu 10 coloane de cifre. Urmează seri cu „cât fac 7 ori 8?”, lacrimi și convingerea copilului că „nu e bun la mate”. De cele mai multe ori, necazul vine din ordinea în care se face totul: întâi tocitul, apoi, poate, înțelesul.

Un copil care știe pe de rost că 6 ori 4 fac 24, dar nu poate spune ce înseamnă asta, a învățat o poezie. Cel care a înțeles că sunt 6 farfurii cu câte 4 biscuiți poate reface rezultatul oricând îl uită.

Întâi, ce înseamnă „ori”

Înmulțirea e o adunare repetată: 3 ori 5 înseamnă 5 plus 5 plus 5. Se arată cu obiecte, nu cu cifre: 3 grămezi de câte 5 nasturi, 4 mașinuțe cu câte 4 roți, 2 mâini cu câte 5 degete. Cea mai bună imagine e dreptunghiul. 3 rânduri de câte 5 buline, desenate pe o foaie cu pătrățele, arată dintr-o privire și rezultatul, și un lucru prețios: întors pe o parte, același desen are 5 rânduri de câte 3. 3 ori 5 e totuna cu 5 ori 3. Această simplă observație taie munca la jumătate. Tabla de la 1 la 10 are 100 de înmulțiri, dar numai 55 de perechi diferite. Cine știe 4 ori 7 îl știe și pe 7 ori 4.

Ordinea care scurtează drumul

Tabla nu se învață de la 1 la 10, în șir. Se începe cu cele ușoare, care dau încredere.

Înmulțirea cu 1 și cu 10 se prinde în câteva minute. Cea cu 2 înseamnă dublul, pe care copiii îl știu de la adunare. Cea cu 5 are un ritm ușor de ținut minte, rezultatele se termină numai în 0 și în 5, iar cadranul ceasului o arată la fiecare 5 minute.

Înmulțirea cu 4 e dublul dublului: 4 ori 6 înseamnă 6 dublat, 12, și încă o dată dublat, 24. Cea cu 3 se numără din 3 în 3. Urmează 9, care are trucurile lui.

Cine a ajuns aici a acoperit, datorită ordinii care nu contează, aproape toată tabla. Dintre rezultatele cu 6, 7 și 8, rămân de învățat doar 6: 6 ori 6, 6 ori 7, 6 ori 8, 7 ori 7, 7 ori 8 și 8 ori 8.

Trucul degetelor pentru 9

Se țin în față ambele mâini, cu degetele întinse. Pentru 9 ori 4, se îndoaie al patrulea deget, numărând de la stânga. În stânga lui au rămas 3 degete, în dreapta, 6. Rezultatul e 36. Pentru 9 ori 7, se îndoaie al șaptelea: 6 în stânga, 3 în dreapta, adică 63.

Copiilor le place și observația că, în tot șirul lui 9, cifrele rezultatului adunate dau mereu 9: 18, 27, 36, 45. Zecile urcă, unitățile coboară. Cine vede regula poate scrie toată coloana fără să socotească.

Cele câteva rezultate grele

Cercetările asupra greșelilor făcute de elevi arată că aproape toate se adună în jurul acelorași înmulțiri: 6 ori 7, 6 ori 8, 7 ori 8 și vecinele lor. Pentru ele, ajută orice cârlig de memorie.

Cel mai cunoscut: 5, 6, 7, 8. Adică 56 egal 7 ori 8. Pătratele, 6 ori 6, 7 ori 7, 8 ori 8, se rețin mai ușor decât celelalte, fiindcă au ritm, iar de la ele se ajunge la vecine adăugând ori scăzând o dată numărul. Dacă 7 ori 7 fac 49, atunci 7 ori 8 fac 49 plus 7.

Asemenea drumuri ocolite nu sunt o slăbiciune. Sunt exact ce fac adulții buni la socotit, fără să-și dea seama.

Cinci minute pe zi, nu o oră duminica

Memoria ține minte ce i se cere des, la intervale. 5-10 minute zilnic, câteva săptămâni, lasă mai mult decât 2 ore înainte de lucrarea de control. Întrebările se pun amestecat, nu în ordine, altfel copilul învață melodia, nu rezultatele. Cartonașele cu întrebarea pe o față și răspunsul pe cealaltă se împart în 2 teancuri, „știu sigur” și „mai lucrez”. Cel de-al doilea se reia zilnic, primul, o dată pe săptămână. Cel mai bine prind jocurile. 2 zaruri aruncate, iar cine spune primul produsul ia punctul. Cărțile de joc, fără figuri: fiecare întoarce câte una, iar cine înmulțește mai repede cele 2 cifre câștigă perechea. Drumul cu mașina, coada la casă, urcatul scărilor sunt momente bune pentru 3 întrebări puse în treacăt.

Tabla completată de copil

Pătratul cu numerele de la 1 la 10 pe prima linie și pe prima coloană, cu produsele la intersecții, poartă de obicei numele lui Pitagora. Cumpărat gata făcut și lipit pe perete, e decor. Desenat și completat de copil, pe rând, pe măsură ce învață, devine harta progresului lui.

Colorate, căsuțele scot la iveală regularități pe care merită să le descopere singur: diagonala pătratelor, simetria față de ea, coloana lui 5, în care se repetă 0 și 5, faptul că orice număr înmulțit cu unul par dă un rezultat par.

Cronometrul și frica de matematică

Testele contra timpului, cu foaia smulsă după un minut, sunt o tradiție veche. Pentru unii copii sunt un joc. Pentru alții, sursa unei spaime care îi blochează exact în clipa în care ar trebui să gândească, iar mai multe studii leagă presiunea timpului, la vârste mici, de teama de matematică de mai târziu.

Viteza vine singură, din repetiție, și nu trebuie cerută la început. Greșeala se tratează ca o informație: „Hai să vedem cum ai ajuns la 54.” De multe ori, copilul a încurcat 2 rezultate vecine, iar asta se repară în 2 minute.

La ce folosește, când toți au calculator în buzunar

Întrebarea vine negreșit, pe la 9 ani. Răspunsul cinstit: fără tabla înmulțirii știută fără efort, tot ce urmează devine greu. Împărțirea e înmulțirea citită invers. Fracțiile, procentele, ariile, ecuațiile se sprijină pe ea. Un elev care socotește pe degete 6 ori 8 în mijlocul unei probleme își pierde firul gândului.

În afara școlii, e socoteala făcută în minte la raft, la rest, la rețeta dublată, la gresia pentru o baie de 4 pe 3 metri. Durează, cu răbdare, câteva luni, iar ceea ce rămâne după ele e un lucru învățat o singură dată și folosit, fără să ne mai dăm seama, în fiecare zi a vieții.